Prea mult timp liber, sau cum am trecut eu peste depresii

Văd în jurul meu foarte mulţi oameni deprimaţi. Foarte mulţi oameni care stau şi se gîndesc la cît de negru e viitorul, la cît de rău merge totul, şi nu le convine nimic. Oameni preocupaţi întotdeauna de soarta aproapelui, care nu pot trăi fără să îi ştie fiecare mişcare, dar care nu sunt în stare să-şi facă viaţa mai bună, să fie ei înşişi fericiţi. Invidii stupide legate de cît realizezi, sau dezamăgiri de genul: “mă, să fi avut eu mintea ta eram acum la sute de mii de kilometri în faţa lui Bill Gates”. Oameni care se uită frustraţi la nerealizările tale, plîngîndu-se că ei ar fi făcut mai bine – în fond, oameni care acţionează în virtutea propriilor lor depresii uitînd să dea propriilor vieţi valoare.

Ce-mi veni? Îmi amintesc de cum eram cînd am terminat facultatea. Lucrasem înainte de examenul de admitere la facultate (da, dădeam examen pe-atunci, şi nu unul banal, ci chiar greuţ). Lucrasem la un internet cafe (internet, ce raritate) la recomandarea lui Petru şi nu eram foarte sigur că o să intru la facultate, aşa că mă pregăteam să dau la pilă cu curaj. Ajuns la facultate mi-am dat seama că nu o să funcţioneze munca şi facultatea în acelaşi timp, aşa că am plecat de la cafe şi m-am pus pe învăţat. Încă mai trăiam în acea lume de vis în care mediul academic român te poate forma spiritual şi intelectual. Mi-a luat cam un an să înţeleg că de fapt facultatea e mai degrabă despre ce dai tu ca să iei înapoi, că facultatea îţi oferă oportunităţi, dar nu garantează nimic. Aşa că atunci şi eu şi Raul ne-am angajat: la facultate, ca şi laboranţi, un loc de muncă pe care poţi să-l tratezi neserios sau poţi să-l iei foarte în serios şi să înveţi cîte ceva. După vreun an şi jumătate, cu concediu prea puţin şi cu plata sub valoarea unei burse, am decis că timpul meu liber valorează mai mult. Primul a plecat Raul, apoi eu, vreo două-trei luni mai încolo. Pentru Raul a urmat angajarea, direct. Pentru mine o pauză mai lungă, de vreo 5-6 luni de studenţie 100%.

Cred că a fost perioada în care am fost cel mai trist – nu mai vedeam nici un fel de oportunitate, nu prea aveam bani, nu prea aveam ce face, eram plictisit, apatic, urîcios şi deprimat, un amestec exploziv de anti-bună dispoziţie. Singurul lucru pe care l-am făcut a fost să citesc – e momentul în care citeşti Kafka şi Ciuma lui Camus şi îţi dai seama ce cocktail fatal poate fi un amestec de cărţi citite fără avizul medicului. Şi îmi mai amintesc care a fost atunci palma care m-a trezit la realitate.

Eram pe deal, cu Raul. Discutam despre cît de rău îmi merg mie lucrurile, şi despre cît de deprimant e totul. Sătul de plîngăcelile mele, mi-am primit replica: “Eu cred că tu ai prea mult timp liber”. Urmarea e evidentă:  am negat vehement, chiar dacă în sinea mea îi dădeam dreptate, şi după aia mi-am dat eu vreo două palme să mă trezesc. M-am pus să-mi formez un portofoliu – o colecţie de programe cu ‘ce ştiu eu să programez’ – colecţie chiar interesantă pe alocuri, şi mi-am căutat loc de muncă. Atunci am ajuns la Deuro – Deuroconsult pe-atunci, Neuroconsult mai tîrziu şi deodată nu mai aveam destul timp liber să mă plîng. Facultate, Deuro part-time, apoi deuro full time, apoi lucrare de licenţă, cine mai avea timp să se plîngă?

Circulă pe bloguri un fel de dialog pornit de Zoso pe tema “care e drumul?“.  Eu am ajuns la articolul lui Zoso prin postarea lui Krossfire: E bine să începi devreme. Şi da, sunt de acord cu el: cu cît mai devreme, cu atît mai bine. Mergi la Pro Democraţia să numeri voturi încă de la 14 ani? Foarte bine. Poţi participa la un concurs care nu e organizat de diriga ta în clasă sau de părinţii tăi ca să participi de unul singur? Mergi acolo. Fii competitiv. Poţi să îţi iei un job de vară? De la 15-16 ani parcă ai voie să lucrezi şi să iei bani. Eşti suficient de în vîrstă cît să bei, să faci sex sau să o-ntinzi pînă la mare de unul singur cu trenul? Bravo – te califici pentru principala ocupaţie care ne deosebeşte de maimuţă: munca. Citeşte articolul lui Kross – el o să-ţi dea motivele pentru care o să te ajute pe viitor. Eu îţi zic care sunt motivele pentru care vrei să o faci acum:

1. Cel mai bun antidepresiv e munca atunci cînd poţi să-ţi dai demisia şi să stai pe tuşă cînd şi cît ai tu chef. Nu lupţi pentru supravieţuire, aşa cum o faci mai încolo, ci pentru banii de tren sau de bere
2. Banii (no comment)
3. Întîlneşti oameni noi, posibil mai interesanţi şi mai inteligenţi decît colegii tăi de şcoală. Ai şanse să înveţi ceva.
4. După ce se termină vara poţi să te lauzi cu ceva mai mult decît cu faptul că ai făcut gold farming în World of Warcraft.

Dacă nu ai un job încă, porneşte-ţi proiecte personale. Ele pot fi în cele din urmă recomandări pentru ceea ce ştii să faci – experienţa nu înseamnă numai ani petrecuţi în slujba altora, dar şi proiectele personale – dacă ai rezultate finite şi bine finisate. Învaţă, creează, păstrează tot ce-i bun. Acum ai netul – poţi să-ţi pui rezultatele pe net în loc să-ţi umpli pagina de haifaiv cu poze semi-pornografice.

Şi nu uita niciodată. Oricînd, în viaţa ta, cînd te simţi deprimat, supărat, cînd simţi că trebuie să schimbi ceva în vieţile celorlalţi ca să fii tu fericit aminteşte-ţi că ai prea mult timp liber. Cînd nu poţi dormi noaptea din cauza libertăţilor negrilor din Africa de Sud şi tu eşti alb în Europa centrală, cînd începi să explici tuturor că toţi homosexualii trebuie împuşcaţi sau că, în genere, orice gîndeşti tu despre orice e bine, iar ce gîndesc ceilalţi e prost şi simţi nevoia ca ceilalţi să îşi schimbe părerea după tine, aminteşte-ţi că ai prea mult timp liber.

Pentru mine cel mai bun mod de a mă ţine activ este să nu treacă o zi fără să lucrez la unul din cele trei sau patru proiecte pe care le am. Nu am prea mult timp să îmi bag nasul în vieţile celor din jurul meu, nu prea mă interesează foarte mult cine, ce şi de ce nu face lucrurile să-mi fie mie pe plac, şi încerc să  profit de fiecare oportunitate ce mi se oferă. Uneori e frustrant că nu pot să îmi iau pauză să merg la un priveghi de-al lui Michael Jackson (citeşte: “să pierd vremea aiurea”) să văd un film sau să merg să miros florile – asta mă face să fiu mai pretenţios cu alegerile pe care le fac în timpul meu liber, şi să nu-mi pierd vremea cu tîmpenii. Nu văd de ce ăsta ar fi un lucru rău. Atîta timp cît mă asigur că nu neglijez mirositul florilor, e chiar perfect. Nu îmi trebuie să ştiu care e finalul din zece show-uri libidinoase de pe MTv, nu îmi trebuie să ştiu de la ce mai face palpitaţii inima Andreei Esca atunci cînd ne prezintă “ultimele ştiri” (de parcă s-ar termina ideea de ştire după ce prezintă ea). Am lucruri mai bune de făcut.

Ideea e să contribui pozitiv la societate, sau să faci ceva pozitiv în general. Nu contează cît ai făcut pînă acum, că ai dat prea mult sau nu ai mai făcut nimic. Contribuie. Fă ceva pozitiv. Întotdeauna există ceva bun de făcut. Întreabă-te dacă nu cumva nefericirea ta vine din faptul că ai prea mult timp liber. Şi vei vedea că e mai mult ca sigur că ai.

PS: Nu îndemn la workaholism. Dar cred că timpul liber poate să fie folosit mai bine. La orice vîrstă.

Magic Linux line, Michael Jackson şi pietre în Teheran

Cîteodată mai prind cîteva momente în care mă cam satur să tot ignor problemele cu sistemul meu de acasă. Mă refer la soft – acum am un kubuntu 9.04, şi per total e destul de neplăcut să-l folosesc. Pentru că, de exemplu, a trebuit să adaug următoarea linie în /etc/fstab:

/dev/sda1 /media/windows_c ntfs-3g defaults,locale=en_US.utf8,noexec,uid=1000,gid=1000,fmask=0111,dmask=0002 0 0

De ce? Pentru că /dev/sda1 /media/windows_c ntfs-3g defaults,locale=en_US.utf8 0 0 nu era suficient? Şi pentru că nu mai am răbdare să tot montez partiţia aia la fiecare repornire?

În plus, m-am cam săturat să îmi tot îngheţe pentru vreo două secunde sistemul cînd dau alt-tab – aşa că în loc de KDE normal folosesc KDE/openbox. Mai puţine chestii ‘fancy’, dar se mişcă mult mai rapid. Apoi, am instalat firefox 3.5 pe care l-am făcut default browser în KDE, pentru că pidgin-ul recent nu ştie să seteze manual browser-ul. Nu mă lasă să-l setez, şi nu e vina mea.

În altă ordine de idei… ce e mai important? Faptul că iranienii trec prin a 14 zi de revoluţie (dacă nu o să rămînă doar la stadiul de protest) sau faptul că Michael Jackson a murit? Eu am o idee. Cred că amîndouă, pentru că Madonna nu se mai putea oprea din plîns – mai mult ca sigur că cele două evenimente au afectat-o în egală măsură.

Mi-a plăcut de Michael Jackson, chiar foarte mult. Am fost un fan inveterat. De ce nu scriu despre asta? Ar fi fals. Nu simt că a mai existat un Michael Jackson de prin ‘95-’96. De-atunci nu a existat decît un MTv icon cu probleme de pedofilie (chiar dacă în ultimele luni începuse să-şi spele imaginea). Acum toţi îşi amintesc cît de mult a însemnat pentru ei – eu unul am resimţit ruşinea decăderii lui Michael Jackson, şi m-am delimitat de el pe măsură ce am înaintat în vîrstă. Poate că obosisem să tot explic că el dansează fain şi cîntă şi mai fain. Uneori, dansul şi cîntecul nu e totul.

Dar nu pot să nu apreciez ce înseamnă Michael Jackson pentru ceilalţi.

Tinerii iranieni îşi doresc cu disperare să retrăiască în ceea ce a fost odată ţara lor. Înainte de 1979, Iranul era o monarhie în care totuşi exista libertatea de expresie, şi deschidere către lumea modernă. Acum, e doar fanatism, fundamentalism… Şi sînge. Aşa că în momentul în care tinerii iranieni, doritori de libertate, fac un astfel de clip… Nu pot să nu apreciez ce înseamnă pentru ei. În fond, nu numai părerea mea contează, iar cei care contează îl văd ca o cale spre libertate. Cînd un artist, un cîntec, sau chiar o insignă devine un pas spre libertate – acela e momentul în care mă înclin. Şi-mi pare rău să admit că într-adevăr, faptul că a murit a schimbat lumea.

Sper că în bine. Din păcate pentru ei, America, cea care are responsabilitatea morală de a ne ajuta să ieşim din tiraniile locale, a ales o muiere neagră drept preşedinte. Nici măcar o femeie – o femeie ar fi ştiut să ia atitudine cînd alte femei sunt împuşcate în plină stradă pentru lucrurile în care cred şi ele, şi toată lumea civilizată. Adică libertate. Ceva ce ObaMao nu ar şti niciodată să aprecieze.

Diacritice. Da. Din nou

Pentru că nu vrem să ajungem să recităm aşa (link de la Cristian Adam):

trebuie să nici nu scriem aşa.

E  chiar atît de greu să scriem cu caractere româneşti? Experienţa îmi arată că nu; şi am explicat-o în cele cîteva articole pe care le-am scris despre subiectul acesta. Revin însă cu cîteva resurse suplimentare pentru cei care sunt rătăciţi pe calea diacriticelor.

Am descoperit, tot prin Cristian Adam, grupul de discuţii despre diacritice: http://groups.google.com/group/diacritice/, şi am redescoperit http://diacritice.com, una din resursele foarte utile cînd ai un text de transcris din româna nouă în româna veche (adică cu diacritice). Dar, şi mai interesant, am descoperit un wiki foarte interesant despre cum anume poţi supravieţui româneşte în internet. Site-ul este: http://i18n.ro/ şi conţine, printre altele, informaţii despre:

• Cum să scrii româneşte şi să vezi literele frumos pe Windows XP
• De unde să faci rost de fonturi româneşti bune
• Cum să modifici automatizat texte din grafia cu sedilă în cea corectă.

Închei cu un singur gînd: limba română este cea în care gîndim, vrem, nu vrem, majoritatea lucrurilor pe care le facem. Limitîndu-ne din comoditate capacitatea de expresie în propria limbă ne limităm capacitatea de a crea şi a ne dezvolta pe plan personal.

Notă de subsol: Pentru cei care nu ştiu, i18n este “Internationalization”, adică i urmat de 18 caractere şi terminat cu n

PS: am uitat unul din cele mai importante motive pentru care din nou am atacat cu diacriticele. Pentru cei neinteresaţi, motivul vine de aici, şi conţine motive pentru care voi, cei neinteresaţi, ar trebui să fiţi interesaţi : http://groups.google.com/group/diacritice/browse_thread/thread/b79b27b4b8f4629f?pli=1

Muzică de dansat prin casă

No comment

Vederi din Asia

Totul a început cu o descindere către Shenzhen via Paris, cu şedere la Hong Kong:

Prima ieșire a mea în afara Europei s-a petrecut zilele astea – vineri pe la prînz am plecat din România către Hong Kong, prin Paris. Da, vorbesc de Hong Kong-ul care acum e atins oarecum de gripa mexicană, și nu, nu am așa ceva.

Apoi, m-am plîns că n-am timp, şi doar v-am dat nişte poze:

Am tot amînat din diverse motive, şi chiar cînd am început să o scriu am primit o veste: O să ajung din nou în China. Aşa că vorbim peste vreo trei săptămîni.

Şi trei săptămîni mai tîrziu, am început să adun impresiile, în vederile mele din China:

În primul episod mă plîngeam de drumul lung:

Am fost la Shenzhen, Zhuhai, apoi iar Shenzhen, apoi Shanghai ca în cele din urmă să îmi închei călătoria cu o şedere mai lungă, evident, în Shenzhen.

Apoi, o prezentare incompletă a oraşului Shenzhen:

Shenzhen e unul din cele mai mari oraşe din China, şi cel mai bogat dintre ele. Odată un simplu oraş de pescari, în 1979 devine prima zonă economică specială – aşa numitul capitalism în interiorul socialismului chinezesc…

Dar nu am fost doar în Shenzhen. Am mai atins, pe lîngă Hong Kong, şi Zhuhai, ratînd complet Macau pentru a ajunge în Shanghai.

Shanghai-ul e un oraş cu două faţete diametral opuse. Una e cea a zgîrie-norilor impozanţi care îţi dau senzaţia unui Tokio mai spaţios, alta e senzaţia că taximetristul te duce prin locuri pe care nu vrei să le cunoşti numai ca să oprească şi să-ţi ceară ‘politicos’ toţi banii pe care îi ai la tine

Peste tot, însă, oamenii sunt aceiaşi…

Zgîrie-nori sau cocioabe, nu au nici un sens fără oamenii care le locuiesc.

…oameni  care au nişte gusturi culinare deosebite

Cred că nici un oraş nu se poate numi cu adevărat mare dacă nu are un restaurant McDonalds şi un restaurant chinezesc

Iar în ultimul episod v-am vorbit de white-washing, despre ziarele şi televizorul chinezesc.

“Iubea puii de găină şi tractoarele”

Tocmai am terminat de scris vederile mele din China. Vi le trimit acum la pachet; să aveţi poftă, şi să îmi daţi veste ce v-a plăcut, şi ce nu

Vederi din China – ep. 6 – Media

Uneori, 30 de minute de televiziune într-o limbă din care nu înţelegi nimic poate să îţi explice mai mult decît ţi-ar putea explica vreodată un localnic despre felul în care gîndeşte şi simte. Nu înţelegi mai multe neapărat din spectacolele pe care le poţi vedea la televizor, ci mai degrabă din reclame; în fond, reclamele sunt întotdeauna croite pe cei care urmăresc televiziunile, nu?

Aşa poţi afla, spre exemplu, că una din dorinţele chinezilor de rînd e să poată dormi regulat, şi deci e foarte probabil ca ritmul de muncă pe care şi-l impun să le provoace insomnii. Sau că femeile chineze îşi doresc sîni mai mari, iar familia chineză visează la maşini care să îi ducă oriunde altundeva decît acolo unde se află ei.

China e o ţară care îşi caută încă statutul urban; oamenii încă îşi caută o identitate în aglomerările urbane. Cei mai ieftini muncitori ai lumii contemporane suferă de angoase pe care şi le vor vindecate cu bunuri materiale şi sunt supuşi unor campanii incredibil de agresive să-şi cumpere maşini. Cu toate acestea nu există nici un brand dominant, şi acesta e lucrul care mi s-a părut că lipseşte cu desăvîrşire din China. Nici unul din panourile publicitare nu se repetă suficient de obsesiv cît să-ţi rămînă în minte, ceea ce poate să însemne două lucruri: fie eu nu am reuşit să reţin nimic (posibil, datorită scrierii), fie ofertele sunt atît de bogate încît nu poţi să îţi impui oferta. E un fenomen pe care l-am numit dictatura minorităţilor – o fracţiune din masa populaţiei înseamnă mai mult decît suficient. În momentul în care ai 1.6 miliarde de oameni, dacă reuşeşti să captezi 0.1% din piaţă deja vinzi la 1.6 milioane de oameni. De aceea în China se vinde orice, şi se cumpără orice. Nici nu ai nevoie de o idee extraordinară şi probabil nici de experienţă – tot ce trebuie să faci e să porneşti ceva. Mai mult ca sigur că într-un oraş de 8-10 milioane de oameni o să găseşti suficienţi cîţi să îţi meargă afacerea.

Standurile de ziare sunt pline de reviste glossy cu multe texte în engleză – dar înăuntru nu vei găsi texte în engleză. E oarecum dezamăgitor – în parte pentru că renunţă la limba lor, dar pe de altă parte nu au făcut-o suficient de repede cît să-mi fie accesibile şi mie, turist prin China. Ce am reuşit să citesc, totuşi, au fost cîteva exemplare din China Daily şi Shenzhen Daily.

Toate ziarele pe care le-am citit au fost white-washed. Nici o ştire bună nu venea fără zece mii de plecăciuni şi mulţumiri către oficialităţi. Ştirile negative vin întotdeauna cu părţile bune. Poliţia intervine întotdeauna la timp, e promptă, pompierii sunt vigilenţi. Nici o ştire din ziarele chinezeşti nu doreşte să surprindă esenţialul decît dacă autorităţile trebuiesc lăudate. Pe alocuri foamea de pozitivism duce la secvenţe penibile: scriind despre un tată care s-a sinucis ziaristul scrie: “Iubea puii de găină şi tractoarele”. A fost prima oară cînd, citind un articol despre o poveste altfel impresionantă, am bufnit în rîs.

Partea mai gravă e că de fapt informaţia lipseşte cu desăvîrşire. Singurele informaţii sunt titlurile – restul ştii deja cum se întîmplă. Cetăţenii acţionează responsabil, problema este ameliorată cît de bine se poate, autorităţile au acţionat prompt, sunt mereu în expectativă, gata să intervină, şi vor fi mereu pregătite. Nimic însă ce nu se poate scrie din burta unui ziarist închis într-o cămăruţă cu vedere la autostradă şi cu televizor în casă. Un exemplu în acest sens e un articol despre un incendiu care a cuprins un autobuz supra-aglomerat în Chengdu, capitala provinciei Sichuan. În tot articolul se pomeneşte despre cum cetăţenii din zonă au spart cu pietre geamurile autobuzului, cum pompierii au intervenit prompt; au pornit îndată ce au VĂZUT incendiul, dar au fost opriţi la un kilometru distanţă de un ambuteiaj; mai afli că victimele sunt la spital, bine îngrijite. Şi în tot articolul nu afli cum de a fost posibil să ARDĂ un autobuz în plină zi, cu puhoi de oameni în el sau de ce nu au fost sparte geamurile din interior. Dar asta e China. Mereu evitînd esenţialul cînd esenţialul îi priveşte direct.

Cam asta a fost – gîndurile ce au lipsit din povestirile mele poate vor apărea în postări ulterioare; vă las, fără concluzii, cu o piesă interpretată de o artistă apreciată în China, despre care am aflat din ziarele lor

Vederi din China – ep. 5 – Mîncarea

Să continui de unde v-am lăsat săptămîna trecută: mîncarea chinezească. Cred că nici un oraş nu se poate numi cu adevărat mare dacă nu are un restaurant McDonalds şi un restaurant chinezesc. Braşovul are vreo două de fiecare (plus un fast-food chinezesc, 3-2 pentru mîncarea chinezească). De ce e atît de important? Pentru că mîncarea chinezească, chiar în regim de fast-food, e incredibil de bună şi de sănătoasă.

Eu unul am avut parte de un regim alimentar haotic prin China, în mare parte datorită faptului că am fost tot pe drumuri; dar am avut parte de cîteva sesiuni de mîncare chinezească pură, mai ales că pe-acolo e cam greu să găseşti altceva. În mod sigur nu m-am adaptat prea bine la stilul de viaţă chinezesc, care nu e pe gustul nostru; cum ziceam şi data trecută, chinezul se trezeşte de dimineaţă, se duce la muncă, munceşte, mănîncă, doarme o oră, munceşte, pleacă acasă sau într-un bar să se facă pleaznă şi la ora 10 seara se duce să se culce. Ca european, respingi ideea de a dormi la prînz (numai copiii de grădiniţă fac asta, nu?) şi respingi ideea că somnul ar fi pentru tine (asta numai copiii de grădiniţă fac, nu? ); în consecinţă eşti damnat să vizitezi restaurantele la ore care îi fac pe chinezi să zică: “mă, da’ ăştia n-au somn?”. Chiar şi-aşa apuci să mănînci destul de bine.

Destul de bine, şi dacă vrei să stîrneşti rîsul chinezilor, faci prima greşeală a unui european în China. NU ceri cuţit şi furculiţă, ci te înfigi cu încredere în beţigaşele care îţi sunt puse îmbietor lîngă masă. Ajungi în situaţia în care scapi mîncarea de zece ori împroşcînd toţi comesenii încercînd să ţii beţele; nu e bai, ei te vor privi cu blîndeţe (suspiciunea mea e că păstrează rîsul pentru mai tîrziu, să-l exprime în solitudine). Lăsăm deoparte glumele cu chinezii şi lingura*, beţişoarele sunt o unealtă foarte bună pentru cînd mănînci, chiar dacă rezultatul din punct de vedere sonor este îngrozitor.

Unul din lucrurile pe care trebuie să-l înveţi să ignori este zgomotul. Chinezii sunt capabili să scoată zgomote ce îngrozesc orice mamă din Uniunea Europeană. Începem numai cu sorbitul tăiţeilor, continuăm cu ignorarea totală a scobitorilor în favoarea absorbţiei, tehnică ce produce un zgomot infernal, la care adăugăm plescăiturile ocazionale şi rîgîiturile care, de exemplu, în Coreea de Sud sunt cel mai frumos compliment pe care îl poţi face unei gazde.

Următorul e, evident, să stăpîneşti mînuirea beţigaşelor. Apropos de beţele pentru mîncare – ecologiştii au cam avut de furcă cu chinezii pentru consumul de lemn necesar pentru beţigaşele de mîncare – în consecinţă acum se produc beţe de plastic (unele chiar foarte bune. Dacă aveţi de ales, alegeţi beţigaşe de plastic cu ceva greutăţi la capătul gros – sunt cel mai uşor de mînuit. Cele tradiţionale, de lemn, provoacă instantaneu cîrcei în palmă, cu cele de plastic, un pic mai grele, pe locul doi ca dificultate de mînuire.

Există un aspect pozitiv la faptul că foloseşti beţigaşe. În principiu, fiind mai greu de prins foarte multă mîncare cu ele (deşi un expert chinez îţi va prinde întreaga friptură şi o va molfăi în linişte dintr-o înghiţitură) şi deci eşti obligat să mănînci într-un ritm mai lent, iar mîncarea e mărunţită de la preparare (ceea ce evident înseamnă că nu o să găseşti mîncăruri care nu-s bine pătrunse).

Cum ziceam, prin China am mîncat destul de multă mîncare tradiţională. Se pricep la nebunie să facă peştele, adoră carnea de vită şi fac o supă genială. Despre supă vroiam să vă vorbesc, de fapt – nu mi-e clar ce pun în supa Won-Ton, dar iese absolut genial. Totul e perfect la supa respectivă cu excepţia găluştelor din interior, care conţin ceva carne suspectă cu un gust oribil. Dacă eşti ca mine, probabil o să mănînci tăiţeii (da, se pricep la nebunie cu tăiţeii ăia) şi o să bei toată zeama, lăsînd găluştele pentru cine le-o vrea, în bine-cunoscuta tradiţie chinezească**.

O masă excelentă am avut pe malul mării Chinei de Sud. Pentru a mînca cel mai proaspăt peşte posibil, ai posibilitatea de a merge la o piaţă de peşte, la care zeci de oameni stau şi păzesc bazine micuţe pline ochi cu diverse tîrîtoare de apă cu nume fără echivalent în limba română. Poţi să iei scoici, raci, crabi, şi ca să fie coşmarul dus pînă la capăt, vînzătorii iau cu o plasă o cantitate de vietăţi şi ţi le arată ca să vezi că sunt proaspete; efectul e devastator pentru cineva care nu vede decît o grămadă de chestii viermuind în plasa respectivă.

După ce-ţi alegi gîngăniile de mare (impropriu traduse în româneşte “fructe de mare”, după “fruits de mer” franţuzesc inventat de vreun poet căruia i s-a părut o metaforă bună – nu e!) următorul pas e să le duci în restaurant. Acolo îi explici bucătarului cum le vrei şi probabil că el le va supune pe toate la fierbere cu aburi şi ţi le va servi în sosuri pe bază de soia, nemulţumit că iar îi vin clienţii cu talente. Nu că nu ar fi bun cum îl prepară el, ba din contră Avantajul major al acestei metode e că ai ocazia să mănînci o masă care într-un restaurant european ar costa pe undeva pe la 1000 de euro cu numai vreo 100.

În ultima zi de şedere în China am descoperit şi fast-food-ul local. Kung-Fu se numeşte, şi Jayden, gazda mea din ultima zi, mi-a explicat printre două faze memorabile din Stargate SG1/Atlantis că dacă odată copiii îşi băteau la cap părinţii să-i ducă la McDonalds acum îi bat la cap să-i ducă la KungFu. Iar părinţii sunt mai mult decît încîntaţi să o facă pentru că dacă din punct de vedere al atitudinii, aranjamentului, curăţeniei sunt identici cu McDonalds/KFC, din punct de vedere al mîncării sunt 10 clase peste. Nimic prăjit, totul fiert, orezul e foarte bun, sosurile foarte bune, mîncărurile foarte aproape de cele tradiţionale, se servesc supe foarte bune şi totul e de vreo patru ori mai ieftin. Singura problemă e aceeaşi pe care o întîmpini, în fond, la toate celelalte restaurante: limba chineză e o limbă foarte dificilă . Poţi să pui o întrebare simplă, de exemplu: “mîncarea asta e cu pui?” şi să înceapă să vorbească între ei cu mult nerv şi zgomot, trezind tot cartierul, iar după 20 de minute să-şi amintească că ei nu vroiau să vorbească de ultimul film al lui Li Hanchiung (personaj fictiv) şi că vorbeau despre puiul tău, şi să-ţi răspundă sec: “Yes!”. De-asta e imposibil să nu-i iubeşti.

Aşa că data viitoare cînd sunteţi în China încercaţi restaurantele Kung Fu în loc de fastfood-urile vestice. Merită şi ca bani, şi ca mîncare.

Iar în episodul viitor vorbim despre ce-a mai rămas. Despre ziare, despre branduri, despre televiziune şi despre oameni, pentru că pînă la urmă omul sfinţeşte locul, chiar dacă în România omul nu prea sfinţeşte nimic.

Note:

* banc prost cu chinezii şi lingura: “Dacă chinezii învăţau să mănînce cu lingura, restul lumii murea de foame”. E fals, pentru că şi-aşa mănîncă suficient de mult şi repede.
** Citat celebru (Seinfeld): “Where there’s chinese, there’s leftovers”. (Unde e mîncare chinezească sunt întotdeauna şi resturi).

Vederi din China – ep. 4 – Oamenii

Zgîrie-nori sau cocioabe, nu au nici un sens fără oamenii care le locuiesc.

Primul contact real pe care l-am avut cu chinezii au fost nişte întîlniri oficiale în vizita de data trecută. Scoţi cartea de vizită, o ţii cu două mîini, şi o întinzi celui din faţa ta cu o reverenţă – cartea ta de vizită te reprezintă. El o va lua cu ambele mîini, va face o reverenţă, o va întoarce, o va studia pentru a înţelege cum se scrie şi cum se pronunţă numele tău, şi îl va repeta. Iar ceremonia aceasta se repetă pînă toţi au schimbat cărţi de vizită, ceea ce înseamnă pentru tine ca european că, prima la mînă, trebuie să aduci multe cărţi de vizită cu tine şi, a doua la mînă, trebuie să te controlezi şi să acorzi acelaşi nivel de interes schimbului de cărţi de vizită precum ei, ca şi formă de respect. Lucru care poate fi pe alocuri foarte complicat şi plictisitor.

Al doilea lucru important care trebuie ştiut despre chinezi este faptul că nu prea ştiu şi nu prea înţeleg limba engleză; lucru care acum este în curs de schimbare. Motivul pentru care nu prea găseşti oameni peste 25 de ani care să vorbească corect şi coerent limba engleză (sau orice altă limbă de largă circulaţie) e unul subtil; scrierea şi implicit modul de a gîndi al chinezilor e foarte diferit de cel al europenilor.

Orice frază chinezească e formată din cuplarea conceptelor şi descrierea lor – nu există cuvinte separate, ci concatenări de concepte. Din punctul meu de vedere, limba e principalul impediment în comunicare şi în cele din urmă pentru progresul naţiunii chinezeşti; este foarte dificil să menţii mental o listă de 10.000 de semne diferite (în fapt şi mai multe, în jur de 25.000), cu 3500 de semne care formează vocabularul de bază al chinezilor. Dificultatea în exprimare este însă din ce în ce mai uşurată prin introducerea sistemului Pinyin, prin care se transcrie pronunţia cuvintelor – sistemul de romanizare pinyin a fost creat de academicienii chinezi şi acum e prima modalitate de a scrie pe care o învaţă copiii chinezi. Asta face foarte uşoară trecerea la alte limbe romanizate (citeşte: europene).

Dacă la început m-am luptat din greu cu tentaţia de a-i considera ignoranţi pentru necunoaşterea limbii engleze măcar la un nivel acceptabil, înţelegerea acestor aspecte m-a făcut să apreciez cu atît mai mult oamenii care chiar reuşesc să comunice – efortul lor e admirabil. Poate e motivul pentru care China împinge generaţia tînără puternic în faţă – generaţia tînără, (pînă în 30 de ani) a fost educată cu pinyin şi a intrat în contact deja cu cultura exterioară Chinei, lucru care îi face mult mai flexibili mai ales cînd vine vorba de comunicarea cu străinii.

În general însă, chinezii (cel puţin din SEZ-uri: Zhuhai, Shenzhen) se simt şi se comportă ca prima generaţie în pantofi. Marea majoritate au coborît în sudul Chinei din nordul aproape exclusiv agricultural; sudul Chinei este motorul economiei chinezeşti, şi atrage majoritatea doritorilor de îmbogăţire rapidă; nici nu e de mirare faptul că oraşele de-aici cresc de la 800 de locuitori în 1980 la 10 milioane în 2009, şi singurul lucru care mai domoleşte exodul nordului către sud este creşterea preţurilor la apartamente. În ideea că un salariu destul de mare pentru China ar fi undeva la 4000 de yuani, adică vreo 430 de euro pe lună, preţul unui apartament central în Shenzhen e pe undeva pe la 14000 de yuani pe metrul pătrat, adică vreo 1500 de euro. Pe metru pătrat. În sud se fac mulţi bani, pentru că în momentul acesta China e cel mai ieftin şi cel mai eficient producător de electronice din lume.

Pentru că aceasta este, din păcate, trăsătura principală a oamenilor de aici. Sunt capabili să copieze orice concept incredibil de ieftin, foarte repede şi destul de bine cît să îl confunzi pe alocuri cu originalul. China e mama tuturor chinezăriilor, iar chinezăriile sunt incredibil de ieftin de produs; asta pentru că China poate fi un loc incredibil de ieftin în care să trăieşti.

Pe puţinii oameni care nu sunt simple copiatoare umane îi vezi de la un kilometru; dar sunt incredibil de rari. Îi observi pentru faptul că sunt în stare să-şi asume responsabilităţi, să ia decizii; şi foarte puţini chinezi sunt în stare de aşa ceva. Mi-e neclar dacă acest lucru se datorează trecutului comunist agresiv (prezentul comunist e mai moale), faptului că sunt de fapt primele generaţii care au lăsat sapa din mînă şi şi-au pus pantofi de stradă, sau celor două la un loc. Cert este că oamenii sunt depersonalizaţi, şterşi şi inexpresivi. Nu vezi strălucire decît în cei mai tineri; cei mai bătrîni sunt uniformi, blazaţi, fără nici un pic de spirit. Puţinele excepţii, cum am zis, sunt remarcabile; numărul de piedici pe care le-au depăşit pentru a ajunge aşa a fost enorm.

Poate de aceea singura distracţie evidentă a chinezilor e băutura. Există un joc de societate cu zarurile (pe care le auzi zdrăngănind în fiecare bar) prin care cel care dă mai puţin cu zarurile trebuie să bea următoarele n pahare. Ca idee, e doar o formă de a turna cît mai mult alcool pe gît. Chiar dacă nu sunt agresivi la beţie, e penibil să-i urmăreşti încă de la ora 9-10 seara clătinîndu-se şi lăsîndu-se purtaţi pe umerii prietenilor pînă acasă. Din păcate pentru ei, zgîrie norul nu a însemnat întotdeauna elevarea, şi asta se simte dureros în toate aspectele vieţii lor.

Asta ca să nu mai vorbesc de blocurile în constantă degradare, magazinele infecte şi mirosurile pestilenţiale care domină colţurile de stradă pe unde găseşti vînzători de mîncare ambulanţi. Shenzhen-ul e un loc unde se îmbină arhitectura modernă cu oamenii anti-moderni, rezultînd un amestec care accentuează mai mult sărăcia Chinei. Uneori parcă întrevezi viitorul marilor oraşe; şi seamănă foarte bine cu povestirile pulp/noir de prin anii ‘50.

Dar dacă e un aspect care îi mai ţine uniţi, acesta e tradiţia; iar tradiţia începe cu mîncarea. Iar despre mîncare o să vorbim data viitoare

Vederi din China – ep. 3 – Zhuhai, Shanghai, Shenzhen

Foarte puţine lucruri de spus despre Zhuhai. Zhuhai e pentru Macau aşa cum e Shenzhen pentru Hong Kong. Din cîte am văzut eu e un pic mai sărăcăcios, dacă pot face astfel de afirmaţii. Nu am văzut nimic să mă dea pe spate, nimic extraordinar, nimic ieşit din comun pentru clima caldă de acolo. Îngrijit, dar nu prea, cu aerul încărcat de umiditate (a plouat jumătate din timpul cît am stat acolo), şi în general foarte plictisitor.

Ce mi-a plăcut cel mai mult a fost feribotul de plecare – moment în care am descoperit pentru prima oară lanţul de fast-food “Kung Fu” (fără să am inspiraţia să intru în el) şi faptul că uneori e foarte plăcut să pleci dintr-un oraş care îţi displace.

Revenirea în Shenzhen a durat doar o zi, după care am zburat către Shanghai. Zborul cu avionul în interiorul Chinei nu se deosebeşte cu aproape nimic de zborul în interiorul Germaniei – poate cu excepţia mîncării din avion şi a ziarelor. Despre ziare o să vorbesc mai mult într-un episod următor, la fel şi despre mîncare.

Shanghai-ul e un oraş cu două faţete diametral opuse. Una e cea a zgîrie-norilor impozanţi care îţi dau senzaţia unui Tokio mai spaţios, alta e senzaţia că taximetristul te duce prin locuri pe care nu vrei să le cunoşti numai ca să oprească şi să-ţi ceară ‘politicos’ toţi banii pe care îi ai la tine. Cele două se succed destul de repede, şi nu rareori în drumul de la hotelul în care eram cazaţi înspre centru ne-am găsit în situaţia de a ne întreba dacă nu cumva a greşit drumul. Pînă la urmă nu am avut parte de evenimente, dar nu aş fi exclus posibilitatea.

În Shanghai trăiesc foarte mulţi expaţi; străini stabiliţi în Shanghai care dau de fapt forma şi spiritul oraşului. De-asta mijlocul oraşului este de fapt The Bund – zona cu barurile şi cu cluburile expaţilor, unde se întîmplă cele mai interesante lucruri vineri seara. De exemplu locul unde ne-am bucurat de un concert superb susţinut de o trupă de blues a fost “The Jazz and blues bar” şi era condus de o rusoaică (care avea o colegă de cameră româncă). Shanghai-ul pe care l-am cunoscut e un amestec de Europă şi Americă cu un pic de condimente chinezeşti, în nici un caz invers. Europenii se simt la ei acasă, iar chinezii încearcă cu disperare să emuleze relaxarea şi felul lor de a se distra. Cel mai des nu le reuşeşte – şi de-asta vezi chinezi clătinîndu-se şi lăsîndu-se căraţi de prieteni încă de la ora 10 seara. Pentru chinezi, oraşul se închide la ora 11; şi de-asta oraşe precum Zhuhai şi Shenzhen se atrofiază deîndată ce se aşterne întunericul.

În toate oraşele mari zgîrie-norul nu mai e excepţia, ci regula. Clădiri de 30, 40 de etaje sunt norma – eficiente ca spaţiu, uneori aspectuoase, alteori anoste (în special blocurile de locuit), cu foarte puţin spaţiu în jurul lor, ele taie orice şansă de a respira liber a locuitorilor lor. Nu există în toate aceste oraşe un loc în care să te ascunzi, un loc în care să ieşi să iei o gură de aer. Poate că parcurile sunt o altă poveste – data viitoare o să vă povestesc. Oricum, cel puţin pe mine toată atmosfera m-a apăsat constant.

Poate singurul loc unde am fost realmente uimit a fost ieşirea din Shenzhen către port. Îmi scapă acum numele portului (nu era Shekou, ne-a luat vreo oră jumătate să ajungem acolo), şi din păcate nu am făcut poze; dar acolo au fost cam singurele locuri unde am simţit că unii oameni chiar se simt bine în China. Căsuţe plasate spectaculos pe dealuri cu vedere către mare, clădiri exuberante create peste dealuri şi care înghiţeau rîul cu totul, transformîndu-l în sursă de distracţie în interior, privelişti care te lăsau cu gura căscată; linia ţărmului pe lîngă Shenzhen e absolut spectaculoasă. Dar odată ajuns la destinaţie eşti întîmpinat în piaţa de ‘fructe de mare’ de vînzători ambulanţi gălăgioşi şi agresivi, care odată ce au văzut figură de european au sărit pe maşină arătînd către ce restaurant să mîncăm. Agresivitatea care pe ei îi convinge că va vinde produsul nu face altceva decîţ să strice absolut orice plăcere de a fi acolo; şi iată cum lucrurile frumoase au, în China, un final nefericit.

Despre asta în episodul viitor, despre mîncare, ziare şi alte asemenea

Vederi din China – ep. 2 – Shenzhen

Shenzhen e unul din cele mai mari oraşe din China, şi cel mai bogat dintre ele. Odată un simplu oraş de pescari, în 1979 devine prima zonă economică specială – aşa numitul capitalism în interiorul socialismului chinezesc – a beneficiat foarte mult de pe urma apropierii sale cu Hong Kong-ul. Foarte multe firme din HK au început, probabil, să-şi facă sucursale în China, unde mîna de lucru e incredibil de ieftină.

Shenzhen-ul a fost pentru mine o dezamăgire, iniţial. Încercînd doar împrejurimile hotelului am rămas limitat la imaginile absolut sinistre ale vînzătorilor semi-ambulanţi care făceau mîncarea în mijlocul străzii, sau care vindeau din nişte dughene absolut mizere produse la nişte preţuri de îţi puneai întrebări (apropos, se pot face fake-uri la fake-uri? Credeţi că există cineva care copiază produse Abibas şi Punna la sfert de preţ?). Zona aceea a fost de natură să mă sperie un pic; era şi seară, iar iluminarea nu era cea mai grozavă. Nici nu îndrăzneam să intrăm în vorbă cu chinezii (un act absolut inutil, pentru că majoritatea nu ştiu engleză, sau dacă o ştiu nu o înţeleg cînd o vorbeşti şi nici nu o vorbesc în aşa fel încît să-i înţelegi).

Mai există însă şi o altă faţă a Shenzhen-ului, pe care nu o poţi vedea decît ziua. Zonele centrale ale oraşului viermuiesc de oameni şi magazinele enorme, hale întregi, au mii de vînzători, fiecare încercînd să-ţi vîndă mai mult sau mai puţin aceleaşi produse. Găseşti orice: de la telefonul de 10 yuani (un pic peste un euro) la iPhone-uri cu 2000 yuani (cam 210 €), deşi teoretic nu prea ai cum să-l foloseşti în China; sau haine cu preţuri infime dar şi firme de modă celebre. Totul gîndit pentru un oraş de cam 10 milioane de locuitori. Există parcuri industriale enorme, din care vine toată bogăţia Shenzhen-ului. Acolo găseşti pe clădiri enorme sigle de firme arhi-necunoscute (aici), dar omniprezente în supermarket-urile chinezeşti (şi sunt sigur că în curînd şi la noi).

Shenzhen e un oraş modern, în care nu te poţi lipsi de maşină sau metrou. Am preferat varianta mai puţin complicată, adică taxi-urile – taxiurile sunt foarte ieftine, plăteşti cam 4 euro pe o călătorie de 9 kilometri, doar că taximetriştii nu cunosc limba engleză, şi sunt absolut inutili în momentul în care vrei să-i întrebi ceva. Pentru asta, majoritatea hotelurilor au inventat un sistem inteligent, prin care scriu pe un card pe care ţi-l înmînează ţie adresa hotelului, şi adresa principalelor locuri unde ai vrea, ca turist, să ajungi (aeroport, port, mall-uri, etc.).

Mai e un aspect pe care nu l-am explorat: parcurile. Am auzit că parcurile ar fi superbe, şi că ar merita pierdut timpul prin ele; dar e slabă şansă să prind timp liber vreodată în timpul zilei prin Shenzhen. Oricum, e pe lista mea de ‘to do’.

Shenzhen e un oraş cu ieşire/ieşiri la mare; dar marea e practic inaccesibilă din cauza zecilor de construcţii care se ridică încă în oraş. Vorbim de un oraş în care preţul locuinţelor a ajuns undeva la 1500€/metru pătrat (în centru, oriunde ar fi asta), deci e un oraş care creşte continuu; bănuiesc că există multe proiecte de extindere.

Cel mai mult mi-au plăcut străzile şi clădirile. Totul e gîndit foarte bine, foarte inteligent amenajat – se simte mînă de arhitect al oraşului foarte inteligent. Din vorbă în vorbă am auzit că e posibil ca oamenii din spatele tuturor minunilor arhitecturale chinezeşti să stea arhitecţi din US, Germania sau Suedia. După cîteva călătorii mai lungi prin oraş am avut sentimentul că eram într-un oraş NFS – clădiri impresionante, şi străzi largi, numai bune pentru drag-uri .

Ce nu mi-a plăcut e evident, faptul că e un oraş care trăieşte sub o dictatură pe care nu o vezi dar o simţi. Oamenii nu au voie să viziteze Hong Kong (chiar dacă HK-ul se vede de pe ferestrele din blocurile mai înalte) – o interdicţie absurdă, pentru că în cele din urmă Shenzhen-ul e un oraş mai frumos şi mai reuşit decît Hong Kong-ul, chiar dacă HK este MULT mai plin de lucruri interesante de făcut. Shenzhen-ul tinde să fie anost după o vreme – ai distanţe mari de parcurs şi locurile nu prea sunt pline de viaţă – după ora 10 seara oraşul e pustiu; probabil că viaţa se mută în Hong Kong odată cu căderea întunericului. Cu toate acestea, e un oraş în care te simţi într-o oarecare siguranţă; un sentiment pe care nu-l ai în alte locuri precum Shanghai sau chiar Hong Kong. E, cu alte cuvinte, un oraş pe care îl poţi aprecia ziua; din păcate, ziua tot Shenzhen-ul munceşte asiduu, pentru că pînă la urmă e locul unde vin principalele afaceri IT. Nu mi-a mai plăcut nici faptul că e un loc aproape inaccesibil pentru călătorul pedestru – cel puţin nu cît am reuşit eu să am contact cu el.

//