Orice idee bună începe cu o definire foarte bună a termenilor. În primul rînd, televiziunea:
Televiziunea este un sistem de trimitere de imagini mişcătoare la distanţă. Imaginile sunt formate din puncte, foarte multe puncte, dar nu chiar atît de multe cît s-ar putea crede. De exemplu standardul curent răspîndit în România, PAL, este de fapt o grilă de 720 de puncte pe orizontală şi 576 de puncte pe verticală, din care o parte (sub 10%) sunt pierduţi din cauza diverselor receptoare mai proaste. Imaginile mişcătoare sunt de obicei însoţite de sunet. Sunetul este definit ca o undă - în termeni deloc tehnici, receptorul de televiziune este capabil să mişte aerul din încăperea în care se află cu mai multă sau mai puţină putere, iar omul sesizează acele modificări cu ajutorul urechii (ea însăşi un receptor complex).
În engleză, drone înseamnă trîntor. Voi folosi însă un alt sens un pic diferit, pe care l-am folosit foarte des în IT. Drona este un muncitor fără minte, fără iniţiativă. Observaţia mea vine din IT - drona IT îşi măsoară producţia în linii de cod, cunoaşte doar programarea iterativă şi fiecare problemă nu se aseamănă cu cealaltă (ceea ce, evident, nu e adevărat, că de-aia avem apeluri de funcţie). Dar dincolo de dronele profund specializate din IT, care ies pe bandă rulantă din universităţile româneşti, drona este un concept ce se poate extinde peste întreaga societate românească.
Voi lăsa observarea directă a dronelor la adresa dumneavoastră. La locurile voastre de muncă, pe stradă, muncitorii din construcţii, şoferii de autobuz sau vînzătorii. În mod onest, 99.99% din anunţurile de locuri de muncă ar trebui să spună: “Angajăm drone, prost plătite pentru o muncă lipsită de imaginaţie”. Dar nu despre asta vreau să vorbesc eu acum.
Vreau să vorbesc despre relaţia dintre cele două definiţii şi felul în care dronele sunt educate şi mînuite prin intermediul imaginilor mişcătoare acompaniate de sunet.
La prima vedere, nu are sens. Vorbim de puncte, da? Fiecare imagine e formată din puncte (dacă ai ajuns la concluzia că sunt 1296 de puncte dă-ţi două palme şi pleacă de pe blogul meu). Puncte care, culmea, nici nu se mişcă prea tare. De fapt, atît de puţine se mişcă încît e infinit mai uşor să reţii diferenţa dintre două imagini decît să reţii imaginea propriu zisă.
Şi nici nu-s multe. De fapt, sunt undeva la 25 de imagini pe secundă. Nu sunt - 25 de imagini se schimbă pe sub ochiul privitorului în fiecare secundă, dîndu-i impresia de mişcare lină şi curgătoare. De ce? Aici ajung la punctul cel mai important pe care vreau să-l subliniez:
Pentru că nu e nevoie de mai mult.
Totul în jurul televiziunii este raţiune economică. TOTUL. Fiecare emisie costă, şi fiecare imagine umană care se perindă prin faţa celor care urmăresc 25 de imagini pe secundă îşi cere banii. Fiecare imagine separată costă, şi cel mai bine o ştiu cei care îşi vor mesajele promovate acolo - costul este pe fiecare 25 de cadre, pe fiecare secundă, şi în condiţii speciale, secunda poate costa chiar sume de ordinul sutelor de mii de euro.
Cîţi dintre cei care stau de partea cealaltă ştiu ce se întîmplă acolo? Prea puţini. Prea puţini înţeleg de ce mesajul televizat are o aşa puternică înrîurire asupra lor. Cei mai mulţi sunt atraşi de televizor din cauza imaginilor plăcute. Da, imagini plăcute, care trebuie să acopere numai 414720 puncte colorate, în culori vii, ce e drept. Ceea ce nu ştiu este că 414720 de puncte pot fi uşor manipulate.
Şi că principiul raţiunii economice care afectează televiziunea, spune că nu contează nimic altceva, decît ce se arată în grila respectivă de puncte.
Nu contează decît suprafaţa.
Şi de aceea nu se doreşte mai mult de atît. Imaginaţi-vă un om, îmbrăcat la costum. I s-a ordonat să nu privească spre dumneavoastră, deci să nu-i vedeţi ochii. Sau sunt prea mici şi prea departe ca să îi vedeţi ochii. Acel om vorbeşte. Scoate sunete. Sunetele ajung la dumneavoastră. Cît ştiţi despre ce fel de om este?
Nimic. Nu vedeţi decît o haină (care poate fi asigurată de un studio de televiziune), prea puţin din om. Sunetele… auziţi o voce, o voce care poate fi cenzurată automat cu tehnologia curentă. Aveţi in faţa voastră o suprafaţă poleită, atent aranjată pentru a prinde bine în grila de puncte. Dar nu se poate spune nimic despre interior.
Vezi oameni incredibil de sensibili, vorbind despre sentimente, despre normalitate, despre non-violenţă. Nu aveţi cum să vedeţi ce gîndeşte acel om. Nu puteţi să-i detectaţi tremurul isteric al mîini, cu care îşi va bate copiii sau soţia acasă. E totul imagine, punctele nu se mişcă, deci totul e în regulă.
Cuvintele sunt pregătite din timp, totul e atent studiat, pentru că aici vine elementul important:
Drona nu trebuie să gîndească, doar să vadă, să audă, să accepte.
Vocea de partea cealaltă a receptorului nu se poate auzi. Vocea celui care vede imaginile nu ajunge înapoi, nu răspunde aberaţiei care i se oferă. Receptorul este doar atît… un receptor. Ca şi cum urechea s-ar putea plînge de ceea ce aude, sau ochiul ar protesta la adresa a ceea ce vede. Ele însele nu au cum să protesteze. Ochiul are nevoie de pleoapă, urechea de dopuri, şi toate astea le poate face numai creierul care le coordonează.
Ori nu există un creier pentru receptoarele respective. Nu există nimic care să coordoneze acele receptoare.
În mod normal acest creier uriaş care să controleze receptoarele Tv ar trebui să fie convenţia socială sau bunul simţ în termeni mai simpli.
Televiziunile invocă bunul simţ cînd vine vorba de decizia lor de a-şi polua programele. Invocă dreptul dronei de a schimba canalul la orice moment dacă în vreun fel calitatea programelor nu se ridică la standardele dronei. Din faptul că drona nu schimbă canalul, ele deduc că programele lor sunt calitative şi-şi compară audienţele în procente din populaţie. Dar să luăm un exemplu:
Cînd acum doi ani nişte posturi Tv violau dreptul la imagine a lui Gică Petrescu, dînd imaginea unui bătrîn decrepit pe post CNA a reacţionat. Nu numai CNA-ul, ci şi părţi din mass-media au avut reacţii adverse. Rezultatul însă a fost că mai mulţi oameni au rămas cu imaginea unui bătrîn decrepit decît cu imaginea sancţiunilor date de CNA.
Mai mult, dacă eu aş fi schimbat canalul în momentul în care am văzut acea imagine oribilă, şi, prin absurd, nu m-aş fi întors niciodată pe acel canal, nici măcar nu aş fi putut afla de faptul că au existat sancţiuni date de CNA. Mai mult, absolut nimic din încercările de restaurare a imaginii lui Gică Petrescu nu ar fi avut efect, o simplă imagine a rămas acum în mintea mea, şi este de neşters.
Ceea ce ne duce la concluzia logică:
Dronele nu au de ales, chiar dacă au telecomanda în mînă.
Încet, încet, dronele sunt obişnuite cu standarde din ce în ce mai scăzute în ceea ce priveşte programele Tv. Degradarea continuă a conţinutului e vizibilă însă numai pentru un observator neimplicat, pe principiul broaştei fierte de vie. Mai mult, avînd puterea de a influenţa opinia dronei, televiziunile deprind o rezistenţă naturală la schimbarea acestui trend. Singurul aducător de audienţă este diferitul, şocul, şi şocurile transmise în populaţia de drone sunt din ce în ce mai dese şi din ce în ce mai puternice.
Totuşi, de ce ajunge drona să fie atît de puternic influenţată de televiziune?
Pentru că televizorul este o prezenţă vitală în viaţa dronei. Televizorul nu se mai insinuează ca o legătură cu realitatea, ci este SINGURA legătură cu realitatea, din motiv că orice altceva costă mult prea mult. Nu uitaţi caracteristica numărul 1 a dronei: este prost plătită pentru o muncă lipsită de imaginaţie.
Factorul educativ al televizorului este clar. O prezenţă imperturbabilă, repetă aceleaşi lucruri, indiferent de canalul pe care ar fi plasat. Televizorul modelează viaţa dronei.
Două puncte ar mai fi de discutat. Posibila influenţă pozitivă a televizorului: documentare, ştiinţa pentru toţi… ce se întîmplă cu ele? Ele în general au nevoie de un timp de atenţie mai mare decît cel al fatalismelor care poluează televiziunile. Attention span-ul dronei este de sub 5 minute, iar acest lucru este bine cunoscut creatorilor de programe Tv. O dronă care, de exemplu, urmăreşte un meci de fotbal nu poate să o facă de una singură, sau nu poate să o facă decît acompaniat de ‘aditivi’. Şi atunci, pavlovian, intervin reclamele care se văd pe teren, care fac drona să saliveze. Televizorul controlează drona la nivel pavlovian, bazal, iar drona e lipsită de calităţile intelectuale necesare pentru a scăpa condiţionării.
Al doilea punct de discutat ar fi posibilitatea dronei de a închide televizorul.
Dar de ce ar face-o? E singurul lucru care are viaţă în viaţa dronei.
